Ca si cand ieri n-a existat…

… ca si cum maine nu va mai veni.

A devenit mantra pe care o repet de 10 ori dimineata inainte de a deschide ochii.

Traieste, uita, traieste, nu-ti aminti, vorbeste-i memoriei ca unui copil mort, cu duiosie, incet, si ireversibil pierdut.

Nu vreau sa imi aduc aminte de The eternal sunshine of a spotless mind si sa imi propun acelasi memory erase pentru ca in the end ar fi acelasi chin: sa traiesti cu amintirile sau sa mergi prin viata gol ca o castana seaca, hell both ways.

Insa nici nu pot sa trec la urmatorul nivel: forgive&forget, pentru ca ceva acolo, in mecanismul afectiv, s-a stricat. I’ve lost faith…Si cand iti pierzi credinta cum poti sa mai mergi la biserica?

Orice moment frumos ma duce inevitabil cu gandul la raul deja comis, la inselatorie, prefacatorie si simulari fortate de dragul contextului favorabil sau al imprejurarilor casual, random, cum s-o nimeri.

Naiba sa ma ia cu paranoia si cu jumatatea mea de inima ciuntita si incapabila.

Ca si cand ieri ar mai trebuie sa conteze, ca si cand maine ar putea sa nu vina, ca si cum n-as putea trai fara sa-mi mai pese, fara sa mai doara, fara sa pot ingropa cadavrul propriului trecut.

Ca si cand ar trebui sa zgarii tastatura cu unghiile de la mana stanga…