Asa cum a fost rostit sa fie

Intr-un ritm de intercity japonez, asa mi-am trait ultimele 3 luni. Trepidant, in galop de pur sange-arab de Caracales, pe negandite si pe nelinistite clipe de la agonie la extaz.

Toate schimbarile sunt bune, la fel cum toti oamenii sunt frumosi. Daca te simti in stare sa ma contrazici cu ultima parte a afirmatiei, inseamna ca esti un om urat. Si tot la fel de bun ca mine.

Mi-am ales calea, mi-am pregatit sufletul cu straie curate si, primenita ca un cires in floare, am alergat spre schimbare ca un copil beat de primul must. Speram sa nu ma doara capul a doua zi de dimineata. Si speram sa nu regret nimic, desi e parte din scenariu: traiesti, gresesti, regreti, te-mbeti, te trezesti la loc si continui sa-ti spui ca asa trebuie sa fie cand alegi tu in locul tau.

Daca privesc in urma ma cuprinde ameteala, ca si cand as ramane suspendata de-un brat de macara, la ultimul etaj al cladirii de birouri in care n-as mai vrea sa ma intorc. Si daca privesc inainte mi se face usor greata, ca atunci cand mergeam in excursie, pe ultimele locuri ale autobuzului, intr-un miros neintrerupt de motorina.

Asa incat mai bine merg orbeste tot inainte, cu toate ca zilele rele se trec peste cu simturile ascutite. Dar nu ma simt in stare, pur si simplu, nu  pot sa vad si sa traiesc in acelasi timp. Mi-e suficient sa simt si sa cred.

Cand am plecat am lasat cateva neterminate. Dar mi-am imaginat ca voi putea mereu rescrie acest sfarsit. Sau ca voi putea oricand relua de unde am intrerupt. Si poate ca timpul ne va insela impresia amandurora cand totul va continua ca si cum nimic vreodata nu s-ar fi incheiat.

As lasa povestea asta cu final deschis, m-as ruga ca pietrele peste care merg sa fie cele peste care tu ai trecut cu bine inaintea mea, mi-as pune gandul in acelasi cui bont in care tu ti-ai agatat trecutul de-al meu. Si mi-as alege intotdeauna masa cu vedere spre intrare.

Pentru ca e practic imposibil sa nu deschizi macar o data usa aceleasi cafenele, in care acum scriu despre tine.

Pentru ca in viata asta nu exista decat intamplari cu final fericit, chiar daca n-ai rabdare sa vezi genericul.

Nici n-ai sa simti timpul care va fi trecut de cand m-am dus, nici intristarea, nici povara remuscarilor. Pentru ca viata ta, ca si a mea, merge mai departe fara sa ne-astepte, fara sa-i pese daca o urmezi si fara sa dispere daca ajungi mereu in acelasi loc, dar mereu in urma mea.

As vrea sa-ti sarut umbra pe frunte si sa-ti daruiesc toate nerostitele dintre noi, toate neterminatele cuvinte care mi s-au oprit in gat, guturale, nereusite si nearticulate.

Dar te las, rabdatoare, sa ajungem acolo.