Uneori, sa mor, mi-e dor…

…de mirosul perelor, de paloarea stelelor, de vrajitul ielelor si de praful verilor, care trec, se duc, se uita, ca marea netarmuita.

…de glumele prostute pe care ti le faceam doar din dorinta de-ati arata ca exist, numai pentru slava ta, cazuta in adoratie cum eram.

…de mesajele la miezul noptii cu nelipsita, nemuritoarea intrebare: “Dormi? Ei dormi? Ete ca nu dormi!” si de raspunsul meu timid si pozitiv, intodeauna pe pozitiv cum invatam la corporatie.

…de mine ca Nebun al Regelui, facut pres oltenesc in fata piciorului tau gol, umpland fiecare intalnire cu clovnerii si tumbe de saltimbanc sentimental.

…de sentimentul incertitudinii aproape erotic, aproape acolo, atins, mangaiat, sugerat, scris, declarat, dar cu toate astea NOT YET THERE.

…de obsesia cvasi-maladiva care ma facea sa te urmaresc, cu inima bolnava de un Parkinson febril, prin tot orasul, prin toate birourile, prin toate barurile si pe toate strazile care treceau invariabil pe langa casa ta.

…de discutiile lungi care iti descarcau tie telefonul si mie imi faceau noaptea cu luna plina.

Si uite de-aia am sa mor, din prostie si de dor.