Pierdut speranta, gasitorului recompensa!
Dumnezeu simte cand lucrurile o iau razna cu mine si trimite mesagerii Lui tacuti sa ma ghideze. Astazi mi-a aratat un potop, sa imi spele mintea intunecata si sa ma oboseasca fizic inainte de-a ajunge acasa.
Ma simt bine cand stiu ca vine toamna, ca vine frigul si ca ma pot cuibari inapoi in mine, caci traiesc o vara a regretelor, inutila si ratata integral, de care daca nu ma pot bucura prefer simplu sa nu mai existe, pentru nimeni si pentru vesnicie. E trist si hopeless, ca lantul scurt al unui caine care de-abia ajunge la blidul spart – in care ar trebui sa fie apa – intr-o zi de cuptor, fara nicio speranta ca va ploua.
Cel mai greu de indurat sentiment este cel de-a te simtii folosit, ca o soseta aruncata in cosul rufelor murdare dupa o singura purtare. Fara folos, fara rod, fara sa lasi nimic in urma ta, nici cat o musca prapadita pe un geam proaspat curatat. Ce amaraciune mai mare decat inutilitatea actului final, perisabilitatea inainte de vreme, disperarea lui “degeaba” si “bun-de-nimic”.
Nimic nu ma sperie mai tare decat dementa generalizata, nebunia colectiva a oamenilor din jurul meu, cunoscuti sau recenti prieteni. Pentru un om care functioneaza dupa principiul rationalului vazut ca normalitate, accesele de nebunie ale semenilor sunt la limita de sus a unui atac de panica, la limita semnalului de alarma, la marginea cea mai indepartata a disperarii.
Inca e o enigma pentru mine, recunosc, cum se pot dezumaniza si degrada oamenii intr-atat incat sa nici nu-si mai dea seama ca au devenit abjecti, mizerabili, calcatori peste cadavre de copii, sustinatori infocati ai mastilor zambitoare, tainici pastratori al propriilor dejectii, devenite brusc senioriale sfaturi pretioase.
Rusine mai mare decat complezenta nu mi-a fost dat inca sa experimentez. Complacerea intr-un rahat caldut, dar la fel de puturos, imi pare acum mai rea decat toate greselile tineretilor mele necredincioase si deloc fidele.
Probabil ca e primul semn ca-mbatranesc, probabil ca e primul pas spre libertatea fara lant de gat, purtat mult prea mult timp pe post de pandantiv, sau poate ca e primul foc dintr-un lung sir de incendii in padurea mea de ganduri.
Singura mea legatura cu normalitatea ramane ploaia de afara,vinul din sange si dorinta neimplinita de-a pune punct. Si fara de la capat. Caci e prea tarziu sa imi mai pot imagina o continuare, fara un mult prea dureros sfarsit.
