Ziua in care descoperi ca alergi spre nimic si dinspre nicaieri

E ziua in care constati ca nu te maturizezi ci imbatranesti, ca nu devii mai intelept ci te transformi intr-un cumul de experiente si invataturi asimilate in timpul ce s-a scurs pana in acest punct din minunata-ti existenta.

Stii ca inca mai poti face valuri in paharul tau de apa cat oceanul, simti ca inca bubui de vitalitate, poti sa faci dragoste toata noaptea sau macar pana iti adoarme partenerul si crezi ca vei trai o suta de ani. Clasic, sindromul tanarului care devine ultra-constient de propria vremelnicie.

N-ai gasit dragostea adevarata dar nici nu mai cauti pentru ca nu-i vezi rostul, esti mega implinit caci ai un statut la care altii inca aspira si ai ajunsa sa castigi, in sfarsit, mai mult decat poti cheltui, te rogi sa te mai tina ficatul inca doi-trei ani cat sa pui ceva deoparte si sa-ti faci iesirea magistral intr-o alta viata, un downshifting reusit, de nabab cu inclinatii artistice. Prea-clasic, sindromul tanarului parvenit care devine ultra-plin de propriul rahat si sfarseste prin a se hrani cu asta, incantat de proprietatile curative ale propriilor excremente.

E trist dar onest sa recunosti ca de la o vreme incepi, zi dupa zi, sa capeti deprinderi de om batran. Incepi sa vezi metehne de om nemultumit cu ce-a intreprins pana acum si mai nemultumit cu ceea ce simte ca va rata pe viitor.

Cu viata asta fast-food, all inclusive, all for you, more for your owners, ai ajuns, stors ca o portocala, sa te intrebi care e de fapt pretul corect pentru inteligenta irosita, pentru noptile ne-futute si pentru diminetile ne-dormite.

Si uite ca raspunsul intarzie sa apara, pentru ca inaintea sincerului moment cu tine insuti, apar niste facturi care nu se achita cu vorbe de duh, niste rate la banca pe care n-ai sa le platesti cu zambete, oricat de stralucitoare ti-ar fi dantura, niste datorii mai vechi la prieteni pe care nu-ti permiti sa-i pierzi. Si momentele tale de maxima onestitate se transforma in scurte reprize la confesional, intr-o partida de tavaleala cu colega tatoasa din biroul celalalt si intr-un “Tine-ma Doamne cat s-o putea” ca mie oricum mi se cam rupe, o iau oricand de la inceput, caci vorb-aia, sunt inca tanar, ferice si inzestrat.

Ce conteaza unde aleg sa ma ratez de-aici mai departe?