Revenirea la banal

Am revenit in Bucuresti. Punct. Ma ustura ochii de caldura pe sub care incerc cu greu sa respir. Cu greu. Prea mult zgomot pentru nimic, nu mai inteleg ce caut aici si de ce m-am intors dintr-un loc unde ma uitam la calendarul telefonului ca sa-mi dau seama in ce zi suntem si sa ma conving ca nu poate fi duminica in fiecare zi:))

Brainwashed. Asa am revenit in tara dupa o saptamana insulara, mediteraneana si tihnita. In cele cateva zile pe care mi le-am luat drept buffer pentru after Corfu before job dau o raita pe-acasa sa fac un refresh sentimental si culinar in familie. Plus de asta mi-e dor de malul Oltului, de cei cativa prieteni cheflii pe care-i regasesc de fiecare data mai bine dispusi ca la ultima revedere si mi se pune un nod in gat cand ma gandesc sa petrec uikendul in praful de pe toba bucurestiului.

Asa ca post Corfu…anima tristae!

Now I’m under…london?

Pai bine, am fost aseara, dintr-o pornire care a inceput ca un zvac si s-a transformat apoi in arc voltaic propulsor, la concert. Preoteasa, sub egida UnderLondon, Emagic & Company, totul by the courtesy of miss criz care mi-a propus 2 invitatii la manifestarea galagioasa ce a urmat.

Pai si bine, m-am impartasit eu cu tot ce trebuie de-acasa, am pus tricoul cu Mikey Mouse si pisicutele mele rosii preferate in picioare si gata, bice, punk baby!!!

Lume pestrita, coloratura diversa, publicitari blazati grupa mare, cateva stiliste de prin reviste, cateva modele ratacite in atmosfera, papadii golase zburdand bete prin multime.

Mi-a placut dar nu teribil, a fost ok dar nu m-a coplesit, au cantat si destul de putin, nu ca m-as fi asteptat sa bage pana dimineata. Ce am apreciat a fost aeriseala, nu m-a calcat nimeni pe bombeuri decat la plecare cand se mai facea cate-un pui de pogo just for fun:)) Asta mi-a facilitat socializarea in exces, abundente de strangeri de maini/coate, batai pe umeri si pupaturi sonore, toc-toc-uri cum se faceau pe vremuri la ceaiurile dansante:)))

Si daca n-ar fi fost suficient pentru o seara de joi nu s-ar mai fi povestit. Am continuat decadenta intr-un club prospat deschis, vip party, mocacino and more. Nu mi-a placut de loc dar nici sa refuz nu ma lasa inima asa ca am inchis ochii si am pornit cu mana pe Moliftele Sfantului Vasile cel Mare din buzunarul de la pept:))))

Verdict: astazi nu mai sunt om, pot fi catalogata drept ficus, varzet, melc de gradina, orice numai ce-am fost odata nu. Si mi-am jurat ca nu mai fac, ca de fiecare data cand ma doare capul si vad covorul fugindu-mi de sub picioare, magic carpet my ass, I have a terrible hangover, that’s all.

Singurul plus: nu am fumat decat o singura tigare astazi pentru ca nu mai pot. Sper sa reusesc cu neputinta asta for good chiar daca trebuie sa apelez la solutii radicale:)))

Si acum o sa fiu buna cu mine, o sa ma duc sa-mi cumpar o prajitura zemoasa, cu multe fructe, un suc placebo natural, o sa vad un filmulet dragut, inchid obloanele si ma inchid in mine, departe de lumea dezlantuita, aproape de visele cu cer senin si norisori din vata de zahar.

May the uikend be with you:)))

Un uikend de 300, cei 300

In miros de pui la rotisor, umplut cu cele mai aromate legume pe care le-am putut gasi in supermarket, cusut cu cea mai mare grija si uns din belsug cu ulei pentru un bronz uniform in cele 300 de grade ale cuptorului ce-i oferea gazduire (provizorie, ce-i drept), de cartofi copti, presarati cu tarhon si praf de usturoi si stropiti din belsug cu sos de smantana tot cu usturoi, sa moara toti vampirii din Salajan:))), ei bine, in toate aceste arome care faceau noaptea sa roseasca si sa saliveze de pofta, am petrecut sambata seara meciul Romania-Olanda si, cu un scurt intermezzo de haleala, vizionarea filmului 300 – Eroii de la Termopile. A meritat, fiecare bucatica din cei 300:))) toate pachetelele lor de primavara:)). Am invatat multe, pe langa faptul ca de pe stanca spartana lucrurile se vad cu totul altfel.

Nu e cel mai deep film, nici nu cred ca si-a propus sa fie, nu e decat un moment istoric si atat, dar e bine regizat, foarte bine ajustat pe calculator, efectele sunt reusite, nu spectaculoase, gen Stapanul Inelelor, dar ok.

Una peste alta, la ora 3 dimineata descopeream valorile camaraderiei de arme, al onoarei si al curajului de a sta in picioare, nu in genunchi (desi pozitia asta are si ea farmecul ei:))).

Am plecat acasa dimineata devreme, in strigate de lupta si urari de mai bine din parcarea blocului, dar am plecat cu un good feeling care inca persista, nu m-a parasit dupa 2 zile de munca dementa la birou.

Scriu acum, desi usor tardiv, pentru ca mi-a fost imposibil sa gandesc si altceva in afara de costuri, meeting-uri si brainstorming-uri extenuante, dar inca scriu, inca imi amintesc, inca imi doresc ca in fiecare zi sa fie sambata, sa nu ma simt robo si singura in haosul general, sa gatesc cu prietenii si sa-mi toarne inspiratie dintr-o carafa vesnic plina.

A fost uikend, au fost 300, or sa mai fie!?!