Nu am vreme decat sa mor sau sa traiesc, scrisul ramane pending, intr-un perpetuu purgatoriu, prin care reusesc sa trec vremelnic, de temps en temps, in preambulul somnului sau dupa terminarea muncilor indelung  prelungite.

Si asemenei nalucilor care strabat bezna mintii, imi reapare promisiunea nesemnata de a face din scris un mod de viata, o viata. Chiar daca vocatia mea este vorbitul…

Trebuie sa eliberez un compartiment din trenul vietii mele zanatice pentru visat in scris si pentru pregatit de scris…si pentru trait in scris. Cand simti ca ai ajuns la satietate in fiecare zi, fie iti bagi doua degete, prieteneste, pe gat. Fie te opresti din mancat. Sunt inca in etapa in care vreau sa rup grilajul si sa refulez.

Pentru ca aici sunt eu cum imi recunosc doar mie, in scris reinvie animalul meu vesnic tanar si prea-devreme intemnitat, asa am taria de a spune chinurilor si pacatelor ce ma bantuie pe nume. Si poate asa, vreodata, voi gasi taria sa marturisesc, sa imi tai streangul si sa reincep sa traiesc.

Ce miraj seducator, ce atractie maladiva ne-a atras ca pe musculite la becul de neon… Dar ce nebunie colectiva inca ne mai tine? Nu imi pot explica de ce nu am taiat inca sforile, de ce nu am rupt inca gardul, de ce trag in continuare ghiuleaua de fier legata de glezna…nu imi pot explica inca…

Daca ar trebui sa am grija de avutul meu cum am de banii clientilor, cred ca as fi devenit deja Rockefeller-ul Olteniei. Daca mi-as fi dedicat toate noptile nedormite, pierdute cu stressul pe umeri si cu morcovul tare al deadline-urilor depasite, infipt transant in locurile moi si umbrite ale chinuitului meu corp…as fi ajuns DJ-ul Universului sau Poetesa Nepereche sau Guy Ritchie al Orasului cu Caruta Sparta-n Fund.

Dar n-a fost sa fie pentru mine, cu naivitate mi-am daruit binele si tihna, cu prostie mi-am prajit ficatii si mai lipseste acum sa mi-i si mananc. Dar ma bazez pe altii binevoitori sa faca prima degustare, de dezgustarea mea nu vreau sa pomenesc.

Ma intorc acum la prezentari, pitch-uri si biciuri. Imi iau lamentarile si mi le bag mototolite in gat, nemestecate, amare si uscate.

Si continui sa merg din inertie pana cand n-o sa mai pot pasi, cu un scut spart, o armura murdara si o spada bleaga, sperand sa pierd inca o data lupta mea cu viata…si tot prin neparticipare.

Celor care vad mai departe decat semenii lor, le intorc oglinda spre ei insisi, caci in cele mai adanci ape zac si cele mai de pret comori.

Celor care iarta fara a privi in urma propriilor tristeti si suferinti, le inchin ruga de seara a copiilor cuminti. Si binecuvantarea celor 20 de doctori fara de arginti care au slujit si-au vindecat durerea fara alt gand decat cel al binecuvantatei bunatati.

Celor care spera le doresc iubire, caci nu exista viitor fara un strop de dragoste in zorii zilelor de maine,

Celor care dorm le doresc sa viseze mult si mai departe, caci trezirea nu a insemnat niciodata o revelatie fara o pregatire temeinica in prealabil.

Celor ce-si doresc… le spun sa indrazneasca, continuarea e in mainile celor ce sapa lumi sub pamant sau le-nalta spre stele.

Celor buni la suflet le incredintez prietenii mei, vor fi cu totii laolalta, un grup si-un spirit.

Celor simpli le prevad o viata lunga si fara boli, in general oamenii care par complicati pentru viata au si cel mai mult de negociat cu ea.

Celor flamanzi le-as framanta o paine, din ziua de azi inmuiata-n zeama zilei de maine.

Ei bine, celor care cred… le doresc alaturi prietenii pe care Dumnezeu si viata li-i va fi harazit, mai putin nu aveau cum sa primeasca, iar de mai mult nu aveau cum se ingriji…

Iar celor ce-au iubit si n-au marturisit…le astern durerea unei fericiri pe care-ar fi putut-o retrai…dar ar fi fost prea mult si prea-ndeajuns de impovarator sa o traiasca.

Am constatat astazi, cu usoara mirare de mar necopt, ca au inceput sa-mi placa o sumedenie din lucrurile pe care,3-4 ani in urma, le atribuiam maturilor mei prieteni, cu o umbra de zambet pe sub mustatile din lapte proaspat uscat la coltul gurii. Nu beam vinul sec, caci era prea brutal cu valul meu palatin, nu ascultam Leonard Cohen decat en passant si fara profunzime, nu asteptam toamna sa ma salveze din vara dintr-o data prea lunga. Imi placea parfumul tare al noptilor acidulate de energizant si mix-uri salbatice de triburi barbare. Imi venea bine somnul putin si ramasitele vinetii din baza pleoapelor.

Si cred ca in viata exista o varsta pentru fiecare, unii raman intr-un punct al lor pana la apus, altii nu trec niciodata linia orizontului, iar pe altii ii sperie rasaritul si refuza instinctiv trezirea. Imi pare ca de fiecare data am ramas acolo insa mergand mai departe. Pentru mine constant inseamna in permanenta transformare, consecvent inseamna mereu sub alta forma, ca un element chimic care se preschimba mereu in contact cu aerul. Cu varsta imi schimb mereu si fazele lunii si formele de agregare, ca orice lichid care nu si-a gasit inca recipientul perfect pe care sa-l umple, sa-l intregeasca si sa-l fericeasca intr-o fiinta.

Modestele mele fericiri trecatoare sunt insa mici descoperiri gastro-sentimentale: muzici care imi umplu cerul gurii de parfumuri, licori tari care-mi imbata mintile permanent mahmure, carti interzise, culori de pamant, dichisul nimicului ridicat la rang de arta.

Daca asta inseamna sa imbatranesti atunci ma simt in al noulea cer, in bastonul meu ros de cariile unui trecut prea glorios ca sa mai merite amintit.

Revin asupra randurilor de mai sus, dupa o discutie revelatorie cu prieteni de aceleasi gusturi, caci am gasit si explicatia fiziologica a schimbarilor de perceptii si placeri. Se pare ca gusturile se modifica o data cu varsta, se adapteaza la maturizarea fizica si mentala a indivizilor si iti permit practic sa te rafinezi, ca zaharul brun, in masura in care doresti, desigur.

M-am lamurit cu mine si merg mai departe, in calatoria spre alte gusturi inca nedescoperite sufletului meu.

Stii ca inca mai poti face valuri in paharul tau de apa cat oceanul, simti ca inca bubui de vitalitate, poti sa faci dragoste toata noaptea sau macar pana iti adoarme partenerul si crezi ca vei trai o suta de ani. Clasic, sindromul tanarului care devine ultra-constient de propria vremelnicie.

N-ai gasit dragostea adevarata dar nici nu mai cauti pentru ca nu-i vezi rostul, esti mega implinit caci ai un statut la care altii inca aspira si ai ajunsa sa castigi, in sfarsit, mai mult decat poti cheltui, te rogi sa te mai tina ficatul inca doi-trei ani cat sa pui ceva deoparte si sa-ti faci iesirea magistral intr-o alta viata, un downshifting reusit, de nabab cu inclinatii artistice. Prea-clasic, sindromul tanarului parvenit care devine ultra-plin de propriul rahat si sfarseste prin a se hrani cu asta, incantat de proprietatile curative ale propriilor excremente.

E trist dar onest sa recunosti ca de la o vreme incepi, zi dupa zi, sa capeti deprinderi de om batran. Incepi sa vezi metehne de om nemultumit cu ce-a intreprins pana acum si mai nemultumit cu ceea ce simte ca va rata pe viitor.

Cu viata asta fast-food, all inclusive, all for you, more for your owners, ai ajuns, stors ca o portocala, sa te intrebi care e de fapt pretul corect pentru inteligenta irosita, pentru noptile ne-futute si pentru diminetile ne-dormite.

Si uite ca raspunsul intarzie sa apara, pentru ca inaintea sincerului moment cu tine insuti, apar niste facturi care nu se achita cu vorbe de duh, niste rate la banca pe care n-ai sa le platesti cu zambete, oricat de stralucitoare ti-ar fi dantura, niste datorii mai vechi la prieteni pe care nu-ti permiti sa-i pierzi. Si momentele tale de maxima onestitate se transforma in scurte reprize la confesional, intr-o partida de tavaleala cu colega tatoasa din biroul celalalt si intr-un “Tine-ma Doamne cat s-o putea” ca mie oricum mi se cam rupe, o iau oricand de la inceput, caci vorb-aia, sunt inca tanar, ferice si inzestrat.

Ce conteaza unde aleg sa ma ratez de-aici mai departe?

Ma simt bine cand stiu ca vine toamna, ca vine frigul si ca ma pot cuibari inapoi in mine, caci traiesc o vara a regretelor, inutila si ratata integral, de care daca nu ma pot bucura prefer simplu sa nu mai existe, pentru nimeni si pentru vesnicie. E trist si hopeless, ca lantul scurt al unui caine care de-abia ajunge la blidul spart – in care ar trebui sa fie apa – intr-o zi de cuptor, fara nicio speranta ca va ploua.

Cel mai greu de indurat sentiment este cel de-a te simtii folosit, ca o  soseta aruncata in cosul rufelor murdare dupa o singura purtare. Fara folos, fara rod, fara sa lasi nimic in urma ta, nici cat o musca prapadita pe un geam proaspat curatat. Ce amaraciune mai mare decat inutilitatea actului final, perisabilitatea inainte de vreme, disperarea lui “degeaba” si “bun-de-nimic”.

Nimic nu ma sperie mai tare decat dementa generalizata, nebunia colectiva a oamenilor din jurul meu, cunoscuti sau recenti prieteni. Pentru un om care functioneaza dupa principiul rationalului vazut ca normalitate, accesele de nebunie ale semenilor sunt la limita de sus a unui atac de panica, la limita semnalului de alarma, la marginea cea mai indepartata a disperarii.

Inca e o enigma pentru mine, recunosc, cum se pot dezumaniza si degrada oamenii intr-atat incat sa nici nu-si mai dea seama ca au devenit abjecti, mizerabili, calcatori peste cadavre de copii, sustinatori infocati ai mastilor zambitoare, tainici pastratori al propriilor dejectii, devenite brusc senioriale sfaturi pretioase.

Rusine mai mare decat complezenta nu mi-a fost dat inca sa experimentez. Complacerea intr-un rahat caldut, dar la fel de puturos, imi pare acum mai rea decat toate greselile tineretilor mele necredincioase si deloc fidele.

Probabil ca e primul semn ca-mbatranesc, probabil ca e primul pas spre libertatea fara lant de gat, purtat mult prea mult timp pe post de pandantiv, sau poate ca e primul foc dintr-un lung sir de incendii in padurea mea de ganduri.

Singura mea legatura cu normalitatea ramane ploaia de afara,vinul din sange si dorinta neimplinita de-a pune punct. Si fara de la capat. Caci e prea tarziu sa imi mai pot imagina o continuare, fara un mult prea dureros sfarsit.

…de glumele prostute pe care ti le faceam doar din dorinta de-ati arata ca exist, numai pentru slava ta, cazuta in adoratie cum eram.

…de mesajele la miezul noptii cu nelipsita, nemuritoarea intrebare: “Dormi? Ei dormi? Ete ca nu dormi!” si de raspunsul meu timid si pozitiv, intodeauna pe pozitiv cum invatam la corporatie.

…de mine ca Nebun al Regelui, facut pres oltenesc in fata piciorului tau gol, umpland fiecare intalnire cu clovnerii si tumbe de saltimbanc sentimental.

…de sentimentul incertitudinii aproape erotic, aproape acolo, atins, mangaiat, sugerat, scris, declarat, dar cu toate astea NOT YET THERE.

…de obsesia cvasi-maladiva care ma facea sa te urmaresc, cu inima bolnava de un Parkinson febril, prin tot orasul, prin toate birourile, prin toate barurile si pe toate strazile care treceau invariabil pe langa casa ta.

…de discutiile lungi care iti descarcau tie telefonul si mie imi faceau noaptea cu luna plina.

Si uite de-aia am sa mor, din prostie si de dor.

Toate schimbarile sunt bune, la fel cum toti oamenii sunt frumosi. Daca te simti in stare sa ma contrazici cu ultima parte a afirmatiei, inseamna ca esti un om urat. Si tot la fel de bun ca mine.

Mi-am ales calea, mi-am pregatit sufletul cu straie curate si, primenita ca un cires in floare, am alergat spre schimbare ca un copil beat de primul must. Speram sa nu ma doara capul a doua zi de dimineata. Si speram sa nu regret nimic, desi e parte din scenariu: traiesti, gresesti, regreti, te-mbeti, te trezesti la loc si continui sa-ti spui ca asa trebuie sa fie cand alegi tu in locul tau.

Daca privesc in urma ma cuprinde ameteala, ca si cand as ramane suspendata de-un brat de macara, la ultimul etaj al cladirii de birouri in care n-as mai vrea sa ma intorc. Si daca privesc inainte mi se face usor greata, ca atunci cand mergeam in excursie, pe ultimele locuri ale autobuzului, intr-un miros neintrerupt de motorina.

Asa incat mai bine merg orbeste tot inainte, cu toate ca zilele rele se trec peste cu simturile ascutite. Dar nu ma simt in stare, pur si simplu, nu  pot sa vad si sa traiesc in acelasi timp. Mi-e suficient sa simt si sa cred.

Cand am plecat am lasat cateva neterminate. Dar mi-am imaginat ca voi putea mereu rescrie acest sfarsit. Sau ca voi putea oricand relua de unde am intrerupt. Si poate ca timpul ne va insela impresia amandurora cand totul va continua ca si cum nimic vreodata nu s-ar fi incheiat.

As lasa povestea asta cu final deschis, m-as ruga ca pietrele peste care merg sa fie cele peste care tu ai trecut cu bine inaintea mea, mi-as pune gandul in acelasi cui bont in care tu ti-ai agatat trecutul de-al meu. Si mi-as alege intotdeauna masa cu vedere spre intrare.

Pentru ca e practic imposibil sa nu deschizi macar o data usa aceleasi cafenele, in care acum scriu despre tine.

Pentru ca in viata asta nu exista decat intamplari cu final fericit, chiar daca n-ai rabdare sa vezi genericul.

Nici n-ai sa simti timpul care va fi trecut de cand m-am dus, nici intristarea, nici povara remuscarilor. Pentru ca viata ta, ca si a mea, merge mai departe fara sa ne-astepte, fara sa-i pese daca o urmezi si fara sa dispere daca ajungi mereu in acelasi loc, dar mereu in urma mea.

As vrea sa-ti sarut umbra pe frunte si sa-ti daruiesc toate nerostitele dintre noi, toate neterminatele cuvinte care mi s-au oprit in gat, guturale, nereusite si nearticulate.

Dar te las, rabdatoare, sa ajungem acolo.

Bisericuta cu trecut istoric pasoptist, gazda buna pentru divanele ad-hoc ale boierilor si targovetilor cu dare de mana Romanateni, a supravietuit ca prin miracol urgiei demolatoare a conducatorului iubit, bine reprezentat in urbea caracaleana de drept maritorii Partidului, incartiruiti confortabil in Primaria orasului.

Tata a obtinut redeschiderea bisericutei, ferecata cu lacate si gratii, inchisa intre blocuri de beton cu fundatia inca mustind de seva caselor vechi, cu ziduri groase de caramida sanatoasa. Si dupa ce s-a redeschis, tot tata a inceput sa stranga bani pentru renovarea micutului lacas de cult, care de-abia de-si mai sustinea turla intr-un rest de cupola, sub care odihnea, plin de rugina, un biet clopot bolnav de uitare.

Noi eram copii de scoala primara,locuiam intr-unul din betonatele cu 4 etaje din preajma bisericii si, dupa ce aruncam ghiozdanele si ne-ncarcam bine cu gogosile bunicii, ne faceam veacul prin curtea larga si cu iarba-nalta a bisericii prea-blandului tata.

Si cum gardul de beton al curtii vecine cu biserica ne era cand cal de curse pe care il alergam pe deselate, cand barna de gimnastica pentru toate Nadiile Comaneci ale cartierului, cand baza pentru operatiunea “Jaf in crengi”, va puteti lesne inchipui cati pui de graur ca noi se cocotau dupa-amiezele pe el si ce halai faceam langa usa bisericii. De ieseau bietele babe cu tistuituri si ocari din minut in minut, ca nu le tihnea slujba de acatist de miercurea si vinerea, cu diavolii salbatici in pragul Sfantului Locas.

Dumnezeirea noastra insa se-mplinea in altarul verde crud al crengilor ciresilor de mai, plasati paganeste in curtea vecinului. Care vecin era, colac peste pupaza si blestem de baba, Pocait!!! Adventist de ziua a 7-a…

Cine-si poate imagina pedeapsa mai cruda decat sa incalci toate poruncile tatalui… si cu gandul si cu privirea pofticioasa de pui de impielitat. Si intr-un final de primavara, cand se parguira galbenele fructele ale maniei, le incalcaram si cu fapta.

Nu stiu daca am mai regasit vreodata gustul acela perfect de sange proaspat vegetal, rupt de pe ramuri cu salbaticia unui viol, zdobit intre buze si dinti de copii aproape la fel de necopti ca fructele, pe care le-am furat de-atunci, ca-ntr-un ritual pagan, in fiecare vara.

Si nici culoarea lor nehotarata n-am intalnit-o prea ades, nici rosii dar nici verzi, aproape galbene si parca totusi chiar portocalii.

Dar ce-i drept, nici copil n-am prea mai fost de-atunci. Si nici pe alti copii de-acum nu i-am vazut dornici sa incerce a fi.

Singura mama, in fiecare an, pregateste dulceata. Celebra si suprarealista ei dulceata de cirese galbene de mai. Pe care si le cumpara in fiecare sfarsit de primavara de la o batranica, de pe singurul bulevard din orasu-n care ploua, de trei ori pe saptamana…

Tot soarele acesta, aproape chihlimbar, din borcanasele mamei va apune cand toate lucrurile dragi si familiare vor inceta sa mai existe. Ciresul galben de mai, batranica de pe bulevard, dulceata…si mama…mama…offf mama ei de viata….

Întotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
Am trecut printre oameni
Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă
Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire
Cum sângele cere sânge,
Când ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint
Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind,
Tu eşti semnul din care
Nu vreau să mai ies,
Rar câte-o privire mai mare
Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
Şi ştiu că o să mor,
Aş fi iertată
Dacă m-aş trezi din tine,
Dar nu-mi doresc decât,
De sub pleoapele închise izvorât,
Fâlfâitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
Spre inima celui din urmă labirint,
Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
Care-o să mă găsească vinovată
Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate
Iubirile pe care le-am netrăit dormind.